Budō (武道:ぶどう) este un termen japonez care descrie artele marțiale. De obicei este folosit exclusiv cu referie la artele marțiale japoneze. Tradus literal înseamnă „Calea Marțială” și poate fi gândit ca „Calea Războiului”.
Budō este un compus din rădăcina bu (武: ぶ), care înseamnă „război” sau „marțial”; și dō (道: ど う; dào în chineză), care înseamnă „cale” sau „cale” (inclusiv concepția antică dharmică și budistă a „căii”, sau mārga în sanscrită).
Budō este ideea de a formula propoziții, de a le supune criticii filozofice și apoi de a urma o „cale” pentru a le realiza.
Dō semnifică un „mod de viață”. Dō în context japonez este un termen experiențial în sensul că practica (modul de viață) este norma pentru a verifica validitatea disciplinei cultivate printr-o formă de artă dată. Budō-ul modern nu are nici un inamic extern, doar cel intern: ego-ul meu care trebuie luptat.
În mod similar cu budō, bujutsu este un compus din rădăcinile bu (武) și jutsu (術: じ ゅ つ), adică tehnică. Astfel, budō este tradus ca „mod marțial”, sau „calea războiului”, în timp ce bujutsu este tradus ca „știința războiului” sau „meșteșug marțial”. Cu toate acestea, atât budō cât și bujutsu sunt utilizate în mod interschimbabil în engleză cu termenul „arte marțiale”.
Budo și bujutsu au o diferență destul de delicată; în timp ce bujutsu acordă atenție doar părții fizice a luptei (cum să învingi cel mai bine un inamic), budo oferă, de asemenea, atenție minții și modul în care cineva ar trebui să se dezvolte.
Primele apariții semnificative ale cuvântului Budō datează din Kōyō Gunkan (secolul al XVI-lea) și au fost folosite pentru a descrie stilul de viață samurai și nu practicarea tehnicilor marțiale. Cuvântul a fost mai târziu re-teoretizat și redefinit la definiția pe care o știm astăzi. Mai întâi de Nishikubo Hiromichi și Dai Nippon Butokukai când numele școlii lor profesionale de arte marțiale a fost schimbat de la bujutsu senmon gakkō în budō senmon gakkō. Și mai târziu de Jigoro Kano, fondatorul judo-ului, când a ales să-și numească arta judo în loc de jujutsu.
În utilizarea istoriei moderne, bujutsu se traduce prin artă marțială, știință militară sau strategie militară în funcție de context și este tipificat prin aplicarea sa practică a tehnicii în situații reale sau pe câmpul de luptă. Budō, adică un mod marțial, are un accent mai filozofic.
Poate fi dificil să delimitați diferențele dintre budō și bujutsu. Uneori, diferențele sunt considerate istorice; alții invocă diferențe în metodele de formare, filosofia de formare sau accentul pe dezvoltarea spirituală.
O părere este că bujutsu este arta marțială pe care o practici, în timp ce budo este stilul de viață pe care îl trăiești și calea pe care o parcurgi practicând un bujutsu. De exemplu, s-ar putea spune că Judo și Jujutsu practicat ca artă marțială sunt unul și același lucru, ceea ce înseamnă că practica artei Jujutsu duce la obținerea stilului de viață al lui Judo (Judo a fost cunoscut inițial ca Kano Jujutsu, după fondatorul lui Judo Kano Jigoro). Acest lucru ar fi valabil și pentru arte precum kenjutsu / kendo și iaijutsu / iaido. 
Budo sau Bu-jutsu cuprinde totalitatea artelor martiale japoneze cum ar fi: Karate-do, Ju-Jutsu, Judo, Aikido, Aiki-Jutsu, Kempo, Kendo, Iaido, Kyudo, Nin-jutsu, etc. Artele martiale traditionale japoneze sunt foarte diversificate nu doar ca stil ci si in ceea ce priveste variantele diferite in cadrul aceluiasi stil, de exemplu: Karate-Do cuprinde peste 20 stiluri diferite; Ju-Jutsu cuprinde cateva zeci de stiluri mai mult sau mai putin traditionale, etc. In aceste conditii ar fi chiar imposibil sa poti cunoaste tot Budo-ul.
Cu toate aceste, există o esenţă a Budo-ului care poate fi însuşită printr-o practică corectă sub îndrumarea unui sensei experimentat (sensei înseamnă instructor, profesor, educator, niciodată antrenor. Noţiunea de antrenor există doar în sport, ori artele marţiale nu sunt sporturi). Această esenţă este formată din triunghiul Ju-Jutsu, Karate, Aikido, la care se mai adaugă şi studiul armelor traditionale – Kobudo. Modul acesta de a grupa doua, trei sau mai multe stiluri într-o singură şcoală nu este deloc nou. Vechile şcoli tradiţionale de luptă din Japonia cuprind până la zece, sau mai multe, stiluri mai mult sau mai puţin diferite. De pildă Takeda Ryu cuprinde discipline precum: Ju-jutsu, Aiki-jutsu, Aikido, Ken-jutsu, Iai-jutsu, etc. In Nin-jutsu se vorbeste de nu mai puţin de nouă tradiţii sau nouă stiluri distincte care sunt unite toate în aceiaşi scoală. Vechii samurai aveau cunoştinţe temeinice de Ken-jutsu, Iai-jutsu, Tanto-jutsu, Naghinata-jutsu, Yari-jutsu, Ju-jutsu, etc. Mai mult decât atât, pentru a deveni un veritabil budoka trebuie să cunoşti mai multe metode de autoapărare, eventual, diferite ca mod de exprimare.
În general vorbind, cu cât ştii şi poţi mai mult cu atât mai bine.
Cel ce este bine pregătit pentru orice apăre, nu va scoate niciodată sabia în pripă.
O-sensei Morihei Ueshiba
